Un fenomen unic: „Sirenele” din Coreea de Sud
La sud de Peninsula Coreeană, pe insula Jeju, trăiește o comunitate remarcabilă de scafandre cunoscute sub numele de haenyeo, sau „femeile mării”. Aceste femei, supranumite „sirenele sud-coreene”, desfășoară o activitate impresionantă de scufundare liberă, fără echipamente autonome de respirat, chiar și la vârste înaintate. Studiile recente au dezvăluit trăsături genetice unice care le permit să reziste sub apă perioade îndelungate, o adaptare biologică rar întâlnită.
Tradiție matriliniară și rezistență extraordinară
Activitatea lor, transmisă din generație în generație pe linie maternă, implică scufundări la adâncimi de până la 18 metri pentru colectarea fructelor de mare. Femeile haenyeo continuă să lucreze chiar și în timpul sarcinii sau la vârste înaintate, fără să utilizeze altceva decât un costum de neopren. Această tradiție, însă, riscă să dispară, deoarece generațiile tinere nu mai doresc să continue acest mod de viață.
Descoperiri genetice și implicații medicale
O echipă internațională de cercetători a identificat trăsături genetice care contribuie la toleranța acestor femei la stresul fizic și psihologic al scufundărilor. ADN-ul lor prezintă variante asociate cu o tensiune arterială mai scăzută, o adaptare care ar putea fi rezultatul evoluției pentru protejarea fătului în timpul sarcinii. Aceste descoperiri deschid calea pentru dezvoltarea unor tratamente inovatoare împotriva hipertensiunii arteriale.
Un stil de viață dur, dar fascinant
Pe insula Jeju, cunoscută și sub numele de „Hawaii din Coreea”, scufundările au fost o parte integrantă a culturii locale de secole. În trecut, femeile haenyeo se scufundau iarna în ape reci, purtând doar haine din bumbac. Această rezistență la frig și durere este o altă trăsătură remarcabilă, posibil influențată genetic. Totuși, cercetătorii recunosc că mai sunt multe aspecte de explorat pentru a înțelege pe deplin acest fenomen.
Un viitor incert pentru „sirenele” din Jeju
Media de vârstă a scafandrelor haenyeo este de aproximativ 70 de ani, iar lipsa interesului din partea tinerelor pentru această tradiție pune sub semnul întrebării viitorul comunității. În ciuda acestui fapt, ceea ce fac aceste femei rămâne un exemplu unic de adaptare umană și de rezistență fizică, un patrimoniu cultural și biologic care merită protejat și studiat în continuare.
